L-am luat la întrebări, de unde știe el expresia asta. “De la doamna Diana”, zice. Doamna Diana este educatoarea de la grădinița de stat unde merge Vlăduț. Doamna – ironic! – Diana îl amenință pe Vlăduț, exasperată probabil de faptul că n-are stare și nu vrea să doarmă la prânz, că-l dă cu capul de toți pereții.

Sigur, nu vorbește serios, dar latența acestei amenințări mă îngrijorează.

Evident, daca o voi confrunta, va nega. “Ce știe un copil de trei ani?”, va spune,  ”poate să zică orice”. Iar pe urmă nu va face altceva decât să se răzbune pe copilul meu, care e nevinovat. E cam crud să-l dau cu totul pe mâna sistemului, într-o bătălie pe care nu știe cum s-o poarte și pe care nu are cum s-o câștige.

Educatoarea s-a lăudat la începutul anului grădinițesc că a terminat Psihologia și a făcut nu știu ce  cursuri. Asta-i România.

Te-ar putea interesa si

• N-am gasit articole similare

Motanul răspunde: “Nu-ți face griji, că nu te  mănânc. N-aș vrea să afle toată lumea, dar adevărul este că eu sunt vegetarian. Nu  mă ating de carne. Să te socotești norocos că ai dat de  mine!”.

“Vai, ce zi minunată. Ce șoarece norocos sunt, să mă întâlnesc cu o pisică vegetariană!”.

Însă, în secunda următoare, motanul se năpusti, îl țintui cu ghearele la pământ și își înfipse colții în gâtul lui. În agonie, șoarecele îl întrebă cu ultima suflare: “Dar n-ai zis că ești vegetarian și că nu te atingi de carne? Era o minciună?”.

Motanul răspunse, lingându-se pe bot: “Păi nu mănânc carne. Nu te-am mințit. Te duc și te dau la schimb pe o salată”.

Din Haruki Murakami, 1Q84, vol. 2, pag.  76-77.

Te-ar putea interesa si

• N-am gasit articole similare

Cine mai scrie în ziua de astăzi cu stiloul? Toți avem calculatoare super sofisticate, adevărate procesatoare de text care ne anticipează ideile, care ne corectează gândurile, care ne aranjează în pagină textul. Deci, în aceste condiții, cine mai are nevoie de stilou?

Pun pariu că bancherii au câte un stilou personalizat la îndemână, pentru semnarea actelor și a cecurilor. Sunt curios însă dacă stiloul se mai folosește la școală. Știu că majoritatea elevilor folosesc BIC-uri ieftine, care își lasă balele peste buna cuviință (n-am să-mi șterg greșelile, mi se pare că textul este mai autentic așa) – dar mă întreb dacă, totuși, există măcar un mic procent de elevi sau studenți cărora să le facă plăcere să folosească stiloul.

Wow! Crede că au trecut ani de zile de când n-am mai scris atâtea cuvinte cu un stilou. În facultate eram cel mai rapid, scriam cu viteza luminii și se făcea coadă după mine să dau cursurile la Xerox, pentru că reușeam să scriu tot, tot, dar și pentru că oricine putea să înțeleagă ce scrisesem.

Acum, ciudată senzație, îmi simt mâna la fel de anchilozată precum era atunci când am pus mâna prima dată pe mouse. Mi se bloca, mi se puneau cârcei, mi se părea că o țin într-o poziție nefirească, anormală și că nu voi ajunge niciodată să utilizez mouse-ul la fel de sigur, de precis, de rapid, precum utilizam stiloul.

Primele amintiri

Primele amintiri despre stilouri le am de când eram în școala generală. Părinții mei erau foarte supărați că la mine nu rezista niciun stilou mai mult de două, trei zile. Ori le spărgeam, ori le pierdeam penița, ori le pierdeam cu totul, ori îmi erau furate, ori făceam eu în așa fel încât să fie nevoie de un alt stilou. Eu cred că, pur și simplu nu-mi plăcea să folosesc instrumentul, pentru că trecerea de la bastonașe și alte bazaconii la scrisul adevărat nu se făcuse de mult timp. Nu ajunsesem să apreciez scrisul încă. Revenind la întrebarea pe care am pus-o anterior, referitoare la cine ar mai putea să folosească stiloul î n ziua de astăzi, îmi aduc aminte că în facultate, parcă, am aflat că Lucian Blaga, poet, scriitor, filosof, istoric al filosofiei și poate și altele, își scria textele cu stiloul, nu la mașina de scris. Nu se putea concentra, nu avea tempoul lui. Și, în continuarea acestui gând, mi se pare, la fel, că scrisul de mână îți conferă răgazul necesar care îți trebuie pentru a emite o judecată sănătoasă, închegată. Ai timp să te gândești, este mult mai relaxant și liniștitor. Spre exemplu, acum, la ora la care scriu (02:28) nu aud decât zgomotul frigiderului, ceea ce este oricum mai putin iritant decat zgomotul unui calculator în funcțiune, de zgomotul tastelor, care pocnesc și scrâșnes atunci când le lovești cu degetele ca să scrii. Într-adevăr, ritmul scrierii este mult mai lent, ca o melodie de blues, ca un jazz liniștitor, spre deosebire de rap-ul pe care îl vocalizează tastele.

Tot de stilou sunt legate și primele mele încercări literare. Ca mulți alții, ca multe altele (să fiu politicaly correct), am vrut să scriu poezii (pe bandă). Am scris vreo 100, cred, pe care nu le-am citit decât eu și mama, pe ascuns. Operele mele literare erau scrise cu stiloul. Cerneala mă înspira, era net superioară cărbunelui sau pastei pixoase.

Pixul mi s-a părut întotdeauna, dacă l-am putea compara, de fapt, transforma într-un personaj, un perfid alunecos. Tu îi spui s-o ia la dreapta, el facem ai întâi un mic ocol, pe la stânga. În plus, pixul poate fi și bădăran, își lasă mucii pe hârtie atunci când te aștepți mai puțin și niciodată nu își cere scuze.

De ce stiloul îmi atrăgea bătăi

Am și amintiri nefericite, legate de stilou. Spre exemplu, chiar dacă acum nu se vede vreo poticneală în scrisul meu, adică nu există cuvinte greșite, tăiate, pe când eram elev – situație normală – greșeam foarte mult, iar cerneala nu prea te iartă. Din momentul în care ai apucat să scrii ceva, ca și timpul, nu mai poți da înapoi. De aceea, trebuie să fii responsabil. Ori eu, elev în clasa a treia numai responsabil nu eram. Nici acum nu sunt suficient de responsabil, ar spune unii. Și ce se întâmpla când greșeam? Ștergeam cu lama, acțiune care ducea, de obicei, spre dezastru. Hârtia era de proastă calitate și se îmbiba atât de tare, încât era imposibil să cureți fără pată, era imposibil, pentru mine, să nu găuresc foaia.

Tata se enerva teribil, pentru că eu, de obicei, când găuream foaia o și rupeam din caiet. Problema era că tata îmi număra foile și pentru fiecare pagină lipsă primeam o lovitură, parte a unei bătăi de educare.

Pe vremea mea, erau mai multe tipuri de caiete care se foloseau la școală: de 24, de 48, de 100 și, mai rar, de 200 de file. Nu mai țin minte cât costau, dar tata era și este o persoană extrem de econoamă și fiecare pagină lipsă era considerată o risipă și o insultă la adresa părinților, care se străduiau atât de tare, iar eu, nerecunoscătorul, luam și note proaste și făceam și pagubă bugetului familiei.

Răzbunarea-i dulce, când arma e un stilou

Încă o amintire despre stilou, de data asta una bună, haioasă. Aveam, la un moment dat, un stilou morocănos, care era foarte generos cu cerneala. O pornea timid. Dacă scriam doar o adunare era decent, dar dacă mă încumetam la o compunere, devenea de-a dreptul logoreic cu cerneala. Paginile se vedeau în degrade. Dacă te uitai de la distanță, parcă vedeai valurile mării. Palide la orizont, vii lângă mal. Pas-de-mal, cum ar spune francezul dacă ar fi pictor, ceea ce eu nu eram și nici nu cred că voi fi vreodată. Din cauza fluviului de cerneală pe care îl elibera acest stilou, pe caiet apăreau tot felul de pete în forme neregulate, pentru că dădeam cu mâna peste ele.

În fine, să revin la amintirea propriu-zisă. La mine la bloc era o babă afurisită, care-mi tot facea observație că fac prea mult zgomot cu mingea în timpul de odihnă al locatarilor, că arunc hârtii pe jos, că înjur, că scuip, că bat copiii mai mic ca mine, chestii care poate vi s-au întâmplat și vouă. Pe scurt, o cam uram. Și era o zi de vară, plictisitoare, apăsată, înăbușitoare, iar eu stăteam la geam, sprijinit cu coatele de toc și cu capul între mâini, uitându-mă în zare, la câte o cioră răzlează care se mai întâmpla să apară la orizont. Lângă mine se afla stiloul, proaspăt încărcat cu cerneală Pelikan, neagră.

Și o zăresc pe babă, cum mergea agale, nădușită, obosită. Era îmbrăcată toată în alb, ca și părul ei. Și mi s-a aprins un beculeț. Scurt și fulgerător, am scos capacul stiloului și de la înălțimea imperială a etajului 6 am început să scutur ca un apucat stiloul, care nu m-a dezamăgit. Ca un bețiv depășit de situație, și-a scuipat și mațele din el. Practic, toată rezerva lui de 10-15 ml a luat calea aerului. Particulele de cerneală s-au depus pe veșmintele distinsei doamne și pe părul ei. Am făcut-o dalmațiancă, i-am arătat eu ei. M-am retras, discret, în intimitatea camerei mele, ca să nu mă vadă și mi-am lăsat inima să râdă de bucurie, pe îndelete.

La scurt timp, m-am întâlnit cu ea. În momentul în care ne-am intersectat privirile, ea a știut imediat cine fusese făptașul, iar eu am știut imediat că ea știe, dar nu ne-am zis nimic. În orice caz, însă, parcă din acea zi am primit mai puține observații de la ea.

Recunosc sincer, aveam de gând să scriu doar câteva gânduri. Am un stilou care îmi place foarte mult, marca Cerruti, pe care l-am primit la o conferință. Îl păstrez de vreo șase luni și m-am tot gândit să scriu cu el, dar niciodată n-am găsit rezerve de cerneală prin casă și mereu uitam să cumpăr. Astăzi, de fapt ieri, am fost la Cora să fac cumpărături și am luat și o punguță de rezerve Pelikan. Nu-mi imaginam că „stiloul” mă va expune pe atâtea pagini. Și totuși, iată că-mi mai vine o amintire.

Hoțul de stilouri

Când eram copil mergeam des în vizite. Familia mea ținea legături strânse cu frați, surori, mătuși, unchi și bunici. Acum, de-abia dacă ne mai spunem „La mulți ani!” de Revelion (că tot se apropie). Dar atunci, pe timpul lui Ceaușescu, poate și din cauza faptului că nu prea aveai opțiuni, mergeai în vizită la rude.

Într-una din vizite, la unchiul George, am remarcat un borcan plin de stilouri. Arăta ca o comoară interzisă la care, ca în povestea cu lampa vrăjită, am avut acces fiind eram un suflet pur, nevinovat. Tot ca în poveste, ca maimuța Abu vrăjită de o piatră mare prețioasă, nu m-am putut abține și am furat un stilou. Era mov cu capacul argintiu și avea, pe plasticul care susținea penița, o săgeată aurie. Era un stilou chinezesc, adică foarte tare, pe vremea aceea. L-am pus în chiloți, să nu fiu depistat. Era cam incomod și mă deranja, dar am răbdat stoic până la sfârșitul vizitei și până am ajuns acasă. Nu știu cum naiba s-a făcut, dar unchiul s-a prinscă i-a fost furat stiloul, deși borcanul ăla era plin, nu exagerez! Poate că era stiloul lui favorit, cine știe. Am fost nevoit să-l returnez și m-am ales și cu o papară.

Am scris deja cinci pagini despre stilouri și este ora 03:05. Sunt obosit și mă așteaptă o zi încărcată, căci astăzi este ziua Nataliei, fetița noastră care împlinește doi ani. Știe să zică asta: „Mă cheamă Natalia și am doi ani”.

Cu toate că-i un subiect cam de nișă, sunt foarte curios voi ce amintiri legate de stilouri puteți să împărtășiți.

Noapte bună!

[Show as slideshow]

Te-ar putea interesa si

• N-am gasit articole similare

Vladut a avut ieri parte de prima serbare la gradinita. A venit Mos Craciun, a impartit cadouri, iar el a spus o strofa dintr-o poezie. Am luat-o si pe Natalia cu noi, care s-a comportat exemplar. N-a plans, a stat cuminte pe scaun si s-a uitat la ceilalti copii.

Toti copii au recitat mai mult in barba, si cu spatele la parinti, numai Vladut s-a intors cu fata catre audienta si a rostit poezia in asa fel…sa zicem ca s-a facut auzit. Just watch!

Te-ar putea interesa si

• N-am gasit articole similare

Foto: inpolitics.ro

Episodul pe care vreau să-l menționez s-a petrecut în momentul în care Cristian Tudor Popescu, prin telefon, spunea că Ion Iliescu ar fi putut fi comparat cu Vaclav Havel, ar fi putut fi varianta românească a omlui politic ceh, dacă ar fi luat și el atitudine în timpul regimului ceaușist, dacă s-ar fi ridicat public împotriva lui Ceaușescu. “Eu l-aș fi urmat pe Iliescu dacă ar fi făcut lucrul acesta”, a spus Cristian Tudor Popescu.

Întâmplarea face că Iliescu era și el pe fir și s-a  simțit nevoit să-i răspundă jurnalistului. I-a zis că în România, dat fiind contextul politic de atunci, era imposibil să te ridici public să spui ceva. Omul era la mâna istoriei, nu a faptelor sale, a spus Iliescu. L-am parafrazat, dar asta este ideea.

A urmat o discuție în contradictoriu, în care Cristian Tudor Popescu se chinuia să-i explice lui Iliescu că totul depindea de el, dar n-a avut nici curajul politic, nici pe cel  personal s-o facă, adică să înfrunte cu adevărat regimul comunist. Asta-i marea diferență dintre Havel și Iliescu. Unul a făcut  pușcărie pentru ceea ce a crezut, altul a ajuns președintele României, pe care a afundat-o în mocirla în care a ajuns astăzi.

Iliescu se făcea că nu înțelege ce-i spune Cristian Tudor Popescu, care până la urmă a și renunțat la discuție și a ieșit din emisie. E ușor să te ascunzi în spatele istoriei, a contextului geopolitic, a sistemului, a oricărei idei metafizice, și să spui că în România spiritul revoluționar nu se putea exprima decât la radio Europa Liberă.

Iliescu va rămâne în istorie, printre altele, un laș. Este mult mai mult decât atât, peiorativ vorbind, dar aici am vorbit de el doar în contextul morții lui Havel.

Te-ar putea interesa si

• N-am gasit articole similare

S-a cantat, s-a dansat si s-a baut. Am ajuns acasa pe complicate si intrepatrunse carari, iar la 09.00 eram la birou, unde am stat toata ziua si am muncit, ceea ce voi face si maine.

Am ciocnit paharele cu Radu Dumitru, cu Arhi, cu Chinezu, cu Sicktired, cu Manafu, cu Piticu, cu un tip pe care l-am confundat cu un coleg din facultate si care nu s-a suparat ca m-am prins cu greu ca nu este el fostul meu coleg , cu Dan Dragomir, despre care nu stiam ca-i place sa cante pe scena si cu multi altii care ma vor intelege si ma vor ierta pentru ca nu-mi aduc aminte de ei. Poate am s-o fac dupa ce s-or risipi aburii melancoliei.

Premiul pe care l-am primit de la Secret Santa a fost o banda din aceea care se pune pe ochi in timpul somnului

Ah, si de la Vodafone am primit o caciula de Mos si o cana draguta, pe care scrie Happy blogging.

Poze de la petrecere aici.

P.S. Am descoperit cat de buna este berea Silva Bruna.

Te-ar putea interesa si

• 01/23/2012 -- Cum a început revoluția: Jaful de la Vodafone
• 12/22/2011 -- Scandal intre Orange, Vodafone si statul roman
• 12/08/2011 -- Galaxy Nexus e adus in premiera in Romania de Vodafone
• 11/22/2011 -- Clientii Vodafone pot plati cu mobilul parcarea de la Ateneu
• 11/11/2011 -- Cum a fost la lansarea iPhone 4S (FOTO&VIDEO)
• 11/09/2011 -- Revelionul iPhone 4S. Vino joi noapte la lansarea Vodafone
• 11/04/2011 -- iPhone 4S – Vodafone este primul operator care anunță oferta

So, la noul meu job voi lucra pentru Activesoft, in cadrul Business24.ro, in functia de editor coordonator.

Noua adresa de e-mail este emilian.nedelcu@activesoft.ro, iar telefonul 0742.171.378.

Ma voi  ocupa de toate domeniile, asa ca puteti sa-mi trimiteti orice fel de comunicat.

Te-ar putea interesa si

• N-am gasit articole similare

Va invit sa-l testati si sa ne dati feedback.

Deocamdata, cautarile sunt limitate la oferta magazinelor inscrise in platforma de marketing afiliat 2Parale. Este vorba despre magazine  din domenii foarte cautate in acest moment, precum Electronice, Flori, IT&C, Copii sau Fashion.

Mai avem mult de lucru, dar va putem oferi momentan o varianta care functioneaza si va intoarce 1.000 de rezultate  in aproximativ 4 secunde.

Ca sa nu fie nicio carcoteala, va spun de la inceput ca linkurile catre magazinele care apar in rezultatele cautarii sunt linkuri de afiliat.

Va invit sa utilizati motorul de cautare produse – inca nici nu i-am gasit un nume! – si sa ne dati orice fel de feedback.

Te-ar putea interesa si

• N-am gasit articole similare

Am facut parte din echipa MONEY.ro  inca de la inceput. 

Voi  lucra tot in presa online, tot de business. Voi reveni curand cu detalii.

Voi continua sa scriu pe micromoft.ro, dar si pe biciclistul.ro, primul site cu care am reusit sa generez si  venituri, si pe amcopil.ro, un proiect special pentru mine, aflat la inceput, dar care promite mult.

Toate panzele sus!

Te-ar putea interesa si

• 01/17/2011 -- Facebrands.ro, serviciu de monitorizare a paginilor de Facebook româneşti
• 01/10/2011 -- Au apărut primele imagini cu iPad 2
• 12/01/2010 -- Tânără speranţă a presei IT
• 07/18/2010 -- Toshiba, după 25 de ani de la primul laptop

Si acum pagina 34. Este vorba despre o provocare lansata de Chinezu, care zice sa deschizi cartea pe care o citesti la pagina 34 si sa transcrii pe blog ceva de acolo.

Acum citesc Haruki Murakami, 1Q84, iar la pagina  34 avem urmatoarele:

“Cand era acasa, se trezea devreme si de obicei scria pana seara. Stiloul Montblanc, cerneala albastra si hartie obisnuita de manuscris, de patru sute de caractere. Era tot ce-i trebuia pentru a se simti multumit. O data pe saptamana il vizita prietena sa, o femeie maritata cu care isi petrecea dupa-amiaza. Relatia cu o femeie maritata, cu zece ani mai mare decat el, nu avea niciun viitor si asta o facea comoda. Sexul in sine era multumitor. Seara facea plimbari lungi si, dupa ce se lasa intunericul, citea in timp ce asculta muzica. La televizor nu se uita. Cand venea incasatorul de taxe TV, ii explica politicos ca nu are televizor. Serios! Puteti sa intrati sa vedeti. Dar acesta nu intra niciodata, pentru ca nu aveau voie sa intre in casele oamenilor.

Te-ar putea interesa si

• N-am gasit articole similare