“Te dau cu capul de toți pereții”, zice din senin Vlăduț, care are trei ani și șase luni. Așa trântește Vlăduț cuvintele noi pe care le învață, nu la comandă, ci în mod spontan, fără să stea pe gânduri, năvalnic.
L-am luat la întrebări, de unde știe el expresia asta. “De la doamna Diana”, zice. Doamna Diana este educatoarea de la grădinița de stat unde merge Vlăduț. Doamna – ironic! – Diana îl amenință pe Vlăduț, exasperată probabil de faptul că n-are stare și nu vrea să doarmă la prânz, că-l dă cu capul de toți pereții.
Sigur, nu vorbește serios, dar latența acestei amenințări mă îngrijorează.
Evident, daca o voi confrunta, va nega. “Ce știe un copil de trei ani?”, va spune, ”poate să zică orice”. Iar pe urmă nu va face altceva decât să se răzbune pe copilul meu, care e nevinovat. E cam crud să-l dau cu totul pe mâna sistemului, într-o bătălie pe care nu știe cum s-o poarte și pe care nu are cum s-o câștige.
Educatoarea s-a lăudat la începutul anului grădinițesc că a terminat Psihologia și a făcut nu știu ce cursuri. Asta-i România.
Ai și lăsat garda jos? Te duci direct la directoare, ceri să asiste la discuție și pui copilul sî repete în fața muierilor. Te uiți senin în ochi mazelei cu diplomă de pisicologie și o anunți ca de acum încolo să-ți trateze copilul ca la carte. Or else.