Am lipsit ceva timp pe-aici, dar am avut şi am probleme personale.
A trecut un pic de la Prima Evadare 2010 şi am ocazia să judec lucrurile la rece. Am suferit tare mult în cursa aceea, dar am terminat-o. Bicicleta mea de 25 de kg a fost total neadecvată traseului, mai ales în condiţiile în care a plouat şi n-am avut aderenţă aproape deloc.
Am căzut de foarte multe ori, dintre care de cel puţin zece ori nasol. M-am rostogolit cu bicicleta peste cap, era să ajung într-un canal de irigaţie, era să-mi rup o coasta, era să-mi rup un picior, m-am umplut de vânătăi. A fost greu, dar m-am înverşunat să termin cursa. Cel puţin 10 km i-am mers pe jos, fie pentru că n-aveam aderenţă pe roţi, fie că din cauza noroiului mi se blocau roţile.
La sfârşit, pe ultima sută de metri, eram terminat, atât fizic, cât şi psihic. M-am oprit, câteva secunde, şi am plâns. Am strâns din dinţi, mi-am şters lacrimile, şi am trecut linia de sosire în aplauzele celor care terminaseră deja cursa, adică majoritatea.
La câteva zile după Prima Evadare 2010 am înţeles că, de fapt, mi-am dorit un asemenea test. Ştiam că n-am să reuşesc mare lucru cu bicicleta-tractor, dar mi-am dorit emoţia, nervul, testul, provocarea. Şi mă bucur că am mers până la capăt.
Statistic, cursa mea se rezumă astfel:
- locul 639 din 802 participanţi care au terminat cursa, din cei în jur de 1.400 de înscrişi;
- timpul în care am terminat cursa: 5:11:17
Pentru cine nu ştie, aşa arată bicicleta cu care am participat la competiţie:
